Persecutiile in Antichitate

A considera istoria persecutiilor in ansamblul lumii antice greco-romane inseamna a ne concentra privirea asupra unor firguri si evenimente remarcabile sau extraordinare si totodata ne obliga la inlaturarea efectiva a opozitiilor conventionale si la depasirea prejudecatilor.
Asa cum reiese si din aceasta carte, persecutiile nu sunt rezultatul unui soc al civilizatiilor, creat prin introducerea monoteismelor exclusive - iudaic ori crestin - in sistemul religios, politeist si politic al cetatii si al imperiilor antice. In primul rand, nu este persecutata o doctrina, nici o ideologie, ci o anumita persoana intr-o situatie data. Socrate a fost condamnat la moarte prin otravire, insa scoala lui filosofica avea sa dainuie si sa se dezvolte. Bisericile sunt decapitate in mai multe randuri, dar crestinismul n-a fost realmente eradicat. De fapt, apare evident ca cetatea nu se definea ca o comunitate de credinta, nici macar de opinie, ci ca o comunitate de participare, unde totul se intampla prin manifestarea si prin practica publica a colectivitatii, chiar pe plan religios. Este persecutat, asadar, profesorul mai mult decat ideologul; adica cel care sta deoparte si nu se arata interesat de marile ceremonii, mai degraba decat se arata preocupat celalalt de diferenta sa esentiala. Evreii si crestinii constituie, la randul lor, o comunitate de credinta, fondata pe o Scriptura revelata, dar autoritatile publice n-au stiut sa n-au vrut, mult timp, sa tina seama de acest lucru, tratand respectivele grupari religioase potrivit dreptului obisnuit, cel al persoanelor si cel al asociatiilor, si straduindu-se sa aduca la cel mai larg numitor comun propriile credinte.